De ce (aproape) am renunțat să vorbesc despre diversitate | Marlon James

de Marlon James

Marlon James Foto: Larry D. Moore

Te-ai putea gândi că odată cu ascensiunea lui Donald Trump în SUA, a lui Marine le Pen în Franța, a mișcărilor neo-naziste și KKK proaspăt energizate și numărul din ce în ce mai mare în întreaga lume (dar în special în Europa) al celor care își exprimă public rasismul, antisemitismul, sexismul, homofobia, transfobia și xenofobia, acum ar fi momentul perfect să susținem sus și tare diversitatea. Acum ar fi momentul să discutăm cât mai mult despre asta. Și totuși acum pare momentul perfect să nu mai vorbim despre asta.

Sau cel puțin să nu mai vorbim despre asta la fel cum am făcut-o până acum. De ce acum, când pare că avem nevoie cel mai mult de această voce? Problema e cu toată vorbăria asta. Liberalii, în mod special, iubesc să vorbească. Dezbatem probleme, explorăm unghiul conservator (deși ei nu ne întorc niciodată favoarea), vorbim despre soluții, ba chiar încercăm să-i tolerăm pe cei care nu ne tolerează. Problema cu aceste conversații este că asta e tot ceea ce facem. Avem paneluri despre diversitate și invităm scriitori de culoare, poate pe Roxanne Gay sau pe Junot Diaz, sau pe un nativ american și/ sau australian cât să nu-i ignorăm pe nativi. Invităm un tip sau o tipă gay, cu puncte bonus dacă e și de culoare. Apoi invităm câțiva albi care susțin că înțeleg, chiar dacă sunt siderați de conflictele rasiste ce izbucnesc în campusurile universitare (nu sunt toți copii bogați?) sau de Black Lives Matter.

Nu doar că diversitatea, ca și toleranța, este un rezultat tratat ca scop, ci că adesea confundăm discuțiile despre diversitate cu a face ceva constructiv în legătură cu asta. S-ar putea să fie preluată din mediul academic, ideea aceasta că dezbaterea unei probleme este cumva același lucru cu a o rezolva sau, cel puțin, cu începerea procesului. Un panel despre diversitate este ca un panel despre pacea în lume. Ar trebui să tindem către a nu mai avea nevoie de astfel de paneluri. Ar trebui să fie un panel care lucrează activ pentru propria irelevanță. Faptul că încă avem aceste paneluri nu înseamnă doar că eșuăm în continuare, ci că falsa senzație de împlinire prin simplul fapt că le avem ne amăgește să credem că am încercat ceva.

Ne-am putea întreba: dar nu tocmai de-asta avem nevoie să vorbim mai mult ca niciodată? Pentru a recunoaște și a aprecia mai mult diversitatea, pentru a depăși rasismul, sexismul și toate celelalte isme care ne despart? Păi, în primul rând, să spunem că aceste isme care ne despart implică că am fi cu toții de vină în aceeași măsură pentru această diviziune. Ceea ce se întâmplă este că un grup folosește politici sociale și economice pentru a se distanța de ceilalți, nu întotdeauna în mod deliberat. Nu negrii trebuie să fie mai deschiși la minte, ci albii mai puțin rasiști. Nu o persoană trans trebuie să dovedească de ce trebuie să meargă la toaleta pentru femei, ci bigotul să nu mai atace persoanele trans. Problema faptului că eu vin și vorbesc despre diversitate este convingerea că am un rol de jucat în îndeplinirea scopului ei, și nu am. Și faptul că trebuie să intervin în discuție adesea ar trebui să dovedească că aceste dezbateri nu realizează ceea ce ar trebui să realizeze.

Și, oricum, despre a cui diversitate vorbim? Suntem cu adevărat diverși sau doar lărgim lentila ierarhică pentru un segment al populației pentru a-i lărgi perspectiva asupra lumii? Pentru unii, un aghiotant asiatic dintr-un film înseamnă diversitate. Sau o femeie albă îmbrăcată într-un kimono. Însă în beneficiul cui este această diversitate? Și cum rămâne cu efectele secundare ale diversității, ca aproprierea culturală, pe care unii încă o privesc ca pe ceva pozitiv? Ne lărgim cu adevărat orizonturile sau doar decupăm o bucată abordabilă de exotism sau, și mai rău, punem o voce albă pe deasupra și vindem un million de exemplare, exploatând bogăția culturală a diverselor popoare fără să acceptăm popoarele în sine sau, chiar și mai rău, respingându-le în același timp?

Pentru că cealaltă problemă a diversității este că merge mână în mână cu segregarea. De fapt, le conferă, liberalilor în special, oportunitatea de a mima interesul pentru ceva pe care sunt incapabili sau nu doresc de fapt să-l pună în practică. Bine, asta nu e complet adevărat. Ar putea merge în aceste cartiere colorate dacă și-ar dori (poate pentru niște mâncare indiană autentică), dar s-ar teme pentru propria siguranță. „Dubios” devine nume de cod pentru negru, sau creol, sau pur și simplu sărac. Din nou, acestea sunt orașe liberale care se mândresc cu diversitatea și totuși New Yorkul are cele mai multe școli segregate din America. Negrii și albii din Chicago au vieți atât de diferite, încât trăiesc practic în două orașe diferite. O multitudine de cartiere înseamnă doar că multitudinea există. Nu înseamnă că trăiesc, muncesc sau se joacă împreună.

Este amuzant că aceste paneluri despre diversitate tind să fie organizate la festivaluri și conferințe din orașe în care diversitatea este orice, numai îmbrățișată nu: New York, Washington DC, Londra, San Francisco, Los Angeles, Portland, Seattle. Portland, Oregon, de exemplu este cel mai alb oraș din America, cu 75% albi și 3% negri, și procentul este în scădere. În San Francisco sunt 5,4% și în Los Angeles sunt de asemenea în scădere. Acestea sunt orașe și, prin extensie, oameni care ar fi oripilați să fie numiți rasiști și totuși par să fie segregaționiști activi. Pentru că unul dintre simbolurile acestor orașe este eșecul complet de a oferi accesibilitate, ceva ce aceste orașe nu-și recunosc ca eșec pentru că: 1. Sunt rezultatul unor politici de mediu bine intenționate, dar care ridică prețurile și aduc greutăți enorme familiilor cu venituri mici; 2. Se fac atât de mulți bani și 3. Doar cei de culoare sunt alungați oricum. Anul trecut, când un prieten mi s-a plans că e alungat din Williamsburg în Brooklyn, i-am sugerat să meargă pe urma portoricanilor alungați de venirea lui și să vadă unde s-au dus. Mai mult, încercați acest experiment pe Air BNB: rezervați câteva apartamente folosind fotografia unui negru.

Diversitatea nu poate rezolva nimic pentru că diversitatea n-ar fi trebuit să fie niciodată un scop. Cealaltă problemă este insistența continuă ca scriitorii de culoare să vorbească despre aceste lucruri ca și cum dacă o punem pe Claudia Rankine să vorbească despre diversitate am rezolva ceva. Ai crede că singurul nostru scop ca scriitori în aceste paneluri este de a lărgi înțelegerea albilor, când am putea, știi, să vorbim despre scris. Mai rău, este același discurs pe care l-am ținut anul trecut, și anul dinainte, și anul dinainte, și tot așa, de zeci de ani. Sau nu vorbim suficient de tare ori suficient de clar, sau nimeni nu ascultă. Poate un panel despre diversitate ar trebui să fie doar cu albi.

Gândiți-vă, un panel despre diversitate fără diversitate. Revolta ar fi imediată, chiar și din partea celor de culoare. Și totuși, poate asta ar trebui să se întâmple. Și poate prima întrebare ar trebui să fie de ce avem nevoie de un negru în panel să vorbească despre incluziune când albul trebuie să înțeleagă cum să includă? Chiar cred că un set de întrebări mai profunde s-ar putea naște dacă scriitorul de culoare nu este prezent, începând cu semnificația absenței sale. Este o asemenea discuție legitimă fără vocea neagră, creolă sau gay, în ciuda faptului că diversitatea este o problemă a albilor? Ce înseamnă, de fapt, o problemă a oamenilor, mai ales dacă poziția implicită presupune că avem dreptate? Suntem cu adevărat echipați să vorbim despre diversitate, sau lăsăm pe seama persoanelor de culoare să ne furnizeze observații ca să putem lansa o opinie pe acest subiect? Ce știm de fapt despre segregare? Știm cele mai recente cifre despre persoanele de culoare care lucrează în publishing? Cine este Sandra Bland și contează pentru tine? Mai degrabă să auzim negrii care se plâng, putem ghici sau chiar avea o explicație consistentă a faptului că toate scriitoarele negre au aceleași coperte? Și dacă vă auziți recitând aceleași argumente din nou și din nou, le-ați recunoaște?

Dar mă tem că absența noastră ar crea un alt set de probleme. Până la urmă, când vine vorba de diversitate, cei mai mulți dintre noi simt că fac o treabă bună, până când cineva, de obicei o persoană de culoare, ne arată că nu. Poate că un panel despre diversitate fără diversitate are ca rezultat o discuție despre nimic. Dar noi, ceilalți, suntem extenuați de memoria scurtă a oamenilor. E ca acea maladie mentală în care mintea unui om se golește zilnic, resetându-se până aproape de trauma cerebrală. Problema pe care o voi ridica într-un panel despre diversitate anul acesta este aceeași problemă pe care am ridicat-o acum zece ani, care din nou întărește îndoiala cu privire la scopul acestor paneluri. Cu precădere când scopul lor primordial, acela de a trăi ziua în care nu vom mai avea nevoie de astfel de paneluri, nu este deloc mai aproape decât era. Poate că nu vom mai eșua atât de lamentabil în ceea ce privește adevărata diversitate, dacă vom înceta să ne gândim că tot ceea ce putem face e să vorbim despre asta.

Pe Marlon James îl regăsiți în Freeman's: cele mai bune texte noi despre familie, cu primul text pe care l-a scris vreodată despre mama sa.

Traducere de Anca Dumitrescu și Elena Marcu

Articol publicat în original pe lithub.com