Aşa se termină lumea?

Valeria Luiselli

de Valeria Luiselli

Ultimele versuri din Oameni găunoşi al lui T.S. Eliot îmi răsună în minte ca o profeţie:

Aşa se sfârşeşte lumea.

Aşa se sfârşeşte lumea.

Aşa se sfârşeşte lumea.

Nu cu un bang, ci cu un scâncet.

De la alegeri, New Yorkul pare o casă mortuară enormă, în care suntem singuri împreună, mai singuri şi mai împreună ca de obicei, jelind o moarte neaşteptată. E o durere care ne desparte şi ne apropie deopotrivă (paradoxul durerii, chiar dacă împărtăşite, este că ne apropie în cel mai izolat dintre solipsisme, poate pentru că durerea, deşi cea mai universală dintre experienţe, este şi cea mai personală şi imposibil de împărtăşit).

Perioada de doliu este difuză şi debusolantă. Nu este susţinută de realitatea concretă, absolută a morţii. Nu are însuşirea iremediabilă a unui final deja aici, deşi rezultatul electoral este iremediabil. Poate pare o jelanie viitoare, o jelanie pentru viitor. Ca şi cum viitorul s-ar fi evaporat subit şi, împreună cu el, capacitatea noastră de a înţelege sau chiar de a ne dori prezentul.

Mulţi se întreabă: încotro o apuc? Cum îmi reimaginez viitorul? Ce poveste ar trebui să aleg pentru a-mi explica lucrurile? Poveştile variază. Merg de la furie, la confuzie, la îngrijorare, la plâns de milă, la uimire mută. Una dintre cele mai iresponsabile şi simpliste poveşti – una simţită de atâţia oameni, lipsită de orice dram de empatie pentru absenţa viitorului – este cea a sosirii lui Trump ca un anunţ al unui „inal de imperiu”. Mă gândesc la Slavoj Žižek care, în eterna supradoză de amfetamine posibil expirate şi ideologii, cu siguranţă expirate, a propovăduit exact acest sentiment înainte de rezultatul alegerilor. Însă mă mai gândesc şi la mulţi alţii, care încă sărbătoresc prevestirea unui final apocaliptic al confortului activismului de birou. Cred că de la marile culmi ale aroganţei intelectuale se poate dobândi claritatea de a vede lumea destrămându-se. (De aici de jos, de la nivelul realităţii noastre triviale, ilizibile, haotice, îi salutăm.) Am o veste pentru voi, Zombi-Žižek: adevăratele finaluri sunt lente, graduale şi aproape întotdeauna birocratice.

Acest final începe probabil cu tratate care nu vor fi semnate, acorduri care nu vor fi respectate, decrete care vor fi revocate. Începe, de exemplu, cu anularea Deferred Action for Childhood Arrivals (DACA), pe care preşedintele Obama l-a anunţat în iunie 2012 printr-un act executiv. DACA protejează minorii împotriva deportării, le oferă permis de muncă temporar şi le garantează anumite drepturi şi beneficii, precum posibilitatea finanţării publice sau private pentru educaţia universitară. Pentru a fi eligibili, tinerii imigranţi trebuie să îndeplinească câteva criterii, cum ar fi să fie înscrişi la şcoală, sau să fi obţinut o diplomă de bacalaureat, sau să fie militar în rezervă, să nu fi comis nicio infracţiune sau contravenţie şi să fi intrat în Statele Unite înainte de vârsta de 16 ani. Acest ultim criteriu este desigur argumentul etic fundamental în favoarea acordării DACA imigranţilor fără acte: dacă cineva avea sub 16 ani când a emigrat în SUA, nu poate fi învinovăţit. De fapt, testimonialele multor beneficiari DACA repetă aceeaşi poveste tristă şi frustrantă din nou şi din nou: prima dată când unii dintre ei au aflat că sunt „fără acte” a fost în timpul ultimului an de liceu, când au început aplicaţiile pentru facultate şi li s-a cerut numărul asigurării sociale, pe care, evident, nu-l aveau.

Trump a anunţat că va revoca DACA în primul trimestru al mandatului său. Anularea acestui decret este simplă: nu are statutul unei legi, nu implică complicaţiile logistice şi financiare ale construirii unui zid impenetrabil în mijlocul deşertului, deşi o parte semnificativă a acelui zid există deja, şi în niciun caz nu implică costurile enorme ale deportării în masă (deportarea a aproximativ 11,2 milioane de imigranţi fără acte din SUA ar dura 20 de ani şi ar costa între 400 şi 600 de milioane de dolari). Revocarea DACA dimpotrivă, va fi ieftină, uşoară şi s-ar putea întâmpla în cursul unei dimineţi. Şi consecinţele vor fi devastatoare.

De DACA beneficiază teoretic 1,9 milioane de tineri imigranţi eligibili. Şi a fost deja acordată la aproape 750.000 de aplicanţi. Anularea DACA ar însemna anularea accesului la educaţie sau la un viitor pentru sute de mii de studenți, plus alte sute de mii care aveau să urmeze. Beneficiarii DACA nu au naţionalitate americană (nici o cale directă de acces către cetăţenie), aşa că fără DACA nu ar mai avea nici cea mai elementară formă de protecţie din partea singurei ţări pe care o consideră a lor. Vieţile beneficiarilor DACA au fost deja îmbunătăţite în multe feluri semnificative, prin joburi mai multe şi mai bine plătite sau prin dreptul de a avea acces la o educaţie superioară. Pe lângă îmbunătăţirile cuantificabile, DACA a eliberat oamenii de o viaţă plină de temeri. A le lua înapoi viaţa care le-a fost dată pare de o cruzime atroce: o cruzime gratuită. Anularea DACA ar fi, poate, foarte convenabilă în cel mai sinistru dintre feluri: s-ar asigura că toţi, la fel ca taţii şi mamele lor, vor continua să muncească în zonele umbroase ale economiei, câştigând sub salariul mediu, în ciuda faptului că plătesc taxe. Fără DACA, o întreagă lume se destramă. Însă puţini îşi vor da seama, pentru că adevăratele finaluri nu sunt altceva decât o sumă a decretelor revocate, a ștampilelor şi semnăturilor în josul paginii.

Aşa că poate unele dintre întrebările pe care trebuie să începem să le punem sunt: încotro o apucă? Cum îşi reimaginează viitorul? În ce poveste ar trebui să alegem să ne implicăm pentru ei? Nu cred că mai pot suporta să aud pe cineva afirmând o variaţie la „Deşi nu sunt o ţintă a lui Trump, tot simt rănit, îngrijorat, ruşinat, vinovat.” Când oricine dintr-o societate este ţinta violenţei instituţionalizate, toţi membrii acelei societăţi sunt o ţintă. Pur şi simplu pentru că asta înseamnă să trăieşti într-o societate.

A existat într-adevăr o reacție socială generalizată, colectivă care încearcă să înfrunte ceea ce s-a întâmplat şi ceea ce urmează să se întâmple. Momentan, reacţia civică amplă – marşuri, demonstraţii, zgomot – este naturală şi necesară pentru că generează un simţ al comunităţii în mijlocul durerii, confuziei şi a fricii personale şi asigură un simţ al scopului colectiv când suntem înconjuraţi de atâta neputinţă şi nonsens. Dar oamenii au vieţi complexe, joburi, familii, obligaţii, înmormântări, divorţuri; oamenii se plictisesc şi se conformează pentru că nu e nimic altceva de făcut; oamenii trebuie să supravieţuiască şi să se întoarcă la viața care le oferă un simţ al normalităţii chiar şi atunci când normalitatea este oribilă şi greu de suportat. Nimeni nu poate şi nici nu ar trebui să-şi petreacă tot restul vieţii la proteste stradale (un vis urât: ca şi cum ai fi captiv între paginile unui roman enagagé, în care Slavoj Žižek nu se opreşte din zbierat şi scobit în nas.)

Poate cheia succesului mai de durată al actualei accentuări a rezistenţei civice este ca oricare ar fi elementul care motivează şi impulsionează reacţia iniţială să fie transferat de pe pancartele protestatarilor în acţiuni susţinute zilnic. Cu toţii trebuie să facem tranziţia din stradă în instituţii. De la foarte americana exprimare a lui Allan-Poe „fiecare bărbat sau femeie din mulţime” la organizaţii. De la o reacţie amplă, zgomotoasă şi generalizată, la o sumă de milioane de acţiuni mici, individuale, mai tăcute, dar şi mai concrete, concentrate pe crearea şi susţinerea comunităţii. Nu este dificil, nici eroic. Şi cu siguranţă se poate întâmpla în Statele Unite, fără niciun dubiu. Cred cu tărie în puterea instituţiilor şi organizaţiilor civile de aici, pentru că am fost martora eforturilor multora dintre acestea, pe care le admir. Am văzut atâtea organizaţii de aici lucrând neobosit pentru oameni pe care legile emigraţiei propriului govern îi numesc „străini”; organizaţii care lucrează pentru vieţile oamenilor care, în ochii celor care vor să „Make America Trumpland Already” („Să facă deja din America Tărâmul lui Trump”), ar trebui eradicaţi, marginalizaţi sau „înlăturaţi”, cum este numită mai elegant în jargonul legislativ deportarea forţată, amintind sau împrumutând de la foarte vechiul jargon al administraţiei Andrew Jackson, unde „înlăturarea” exprima expulzarea şi deposadarea nativilor americani de pe pământurile lor, şi izolarea lor în rezervaţii (rezervată doar celor eligibili pentru sărăcie perpetuă).

Răspunsurile din partea organizaţiilor şi instituţiilor au început deja să se acumuleze. Nu doar din partea celor previzibile, care în mod normal protejează oamenii împotriva deportării. Începând cu 9 noiembrie, când rezultatele alegerilor au fost anunţate oficial, câteva universităţi din ţară şi-au comunicat una câte una angajamentul de a-şi susţine studenţii eligibili şi beneficiari DACA. Aceştia ştiu foarte bine că sunt una dintre ţintele uşoare şi imediate ale erei Trump, cu profilul ei deja clar al rasismului instituţional sau de tip apartheid, deşi nimeni nu ştie încă dacă va fi implementat cu o mână de fier sau prin intermediul politicilor discriminatorii introduse treptat (acestea din urmă, poate mai periculoase prin caracterul insidios şi invizibil). Conştienţi de asta şi de teama şi anxietatea justificate ale acestei categorii de studenţi, câteva universităţi au anunţat imediat: vă vom proteja, prin mijloace instituţionale sau legale, fie ce-o fi. Un prim exemplu demn de menţionat a fost UC, unde Janet Napolitano a anunţat imediat un „campus sanctuar” pentru studenţii fără acte (printre alte categorii de studenţi vulnerabile), şi acum există o iniţiativă susţinută la nivel naţional, numită  Sanctuary Campus Movement, de a convinge şi alte universităţi să urmeze aceeaşi direcţie. În universităţile care nu şi-au anunţat susţinerea, cum ar fi Columbia University şi Barnard, membri ai universităţii s-au aliat pentru a pune presiune pe administraţie prin scrisori, petiţii şi mitinguri în campus.

Universităţile au un anumit grad de autonomie şi ar putea să preia iniţiativa prin acţiuni concrete ca aceasta. Puterea instituţiilor educaţionale este desigur limitată în faţa Homeland Security, de exemplu, însă pot oferi mult mai mult decât consiliere şi suport moral. Pot, de exemplu, să aloce fonduri pentru plata taxelor de studii sau să ofere burse. O acţiune colectivă concretă, mică, dar presantă este deci ca universităţile să caute căi legale pentru a-şi proteja studenţii eligibili sau beneficiari DACA. Şi pentru cazurile în care universităţile sunt încă indecise sau pur şi simplu nu au reacţionat de la vârf, pledoaria studenţilor şi a profesorilor este singura şi cea mai urgentă cale de a acţiona de la bază spre vârf.

În lumina a ceea ce se întâmplă şi cel mai probabil se va întâmpla, doar suma acţiunilor individuale susţinute, care devin colective, iniţial la scară mică şi apoi mai mare, una câte una ne vor pregăti pentru numeroasele lucruri dificile pe care era Trump le anunţă. Doar suma tuturor acestor voci, dacă e susţinută, va duce la un nou început şi va înnăbuşi ultimul scâncet cu un bang spectaculos.

Vreau să-i mulţumesc lui Danielle Lewis, membră a Teenage Immigrant Integration Association (TIIA) şi studenta mea la Hofstra University pentru cercetarea pe care a făcut-o pentru acest articol.


 

Pe Valeria Luiselli o regăsiți în Freeman's: cele mai bune texte noi despre familie

Traducere de Anca Dumitrescu și Elena Marcu

Versiuni ale acestui articol au apărut în două numere din El Pais.