Plimbarea unui negru | Garnette Cadogan

de Garnette Cadogan

Foto: Bart Babinski

„Singurul meu păcat e pielea. Ce-am făcut să fiu atât de învineţit?”

–Fats Waller, “(What Did I Do to Be So) Black and Blue?”

“Cutreieram străzile Manhattanului, gândindu-mă.”

–Walt Whitman, “Manhattan’s Streets I Saunter’d, Pondering”

 

Dragostea mea pentru plimbări a început în copilărie, de nevoie. Din cauza unui tată vitreg cu palma grea, aveam toate motivele să stau departe de casă şi de obicei plecam – acasă la un prieten sau la o petrecere pe stradă unde niciun minor n-ar avea ce căuta –, până când se făcea prea târziu să mai prind autobuzul. Aşa că mergeam pe jos.

Străzile din Kingston, Jamaica, erau adesea terifiante în anii ’80 – puteai, de exemplu, să fii omorât dacă vreun „simpatizant” politic credea că vii din cartierul greşit sau chiar dacă doar aveai culoarea greşită. Dacă purtai portocaliu, îţi afişai afilierea la un anumit partid, şi dacă purtai verde, la celălalt, iar dacă erai neutru sau călătoreai departe de casă, îţi alegeai culorile cu atenţie. Culoarea greşită în cartierul greşit putea însemna ultima ta zi pe pământ. Aşa că nu e de mirare că prietenii mei şi rarii trecători nocturni mă credeau nebun pentru că periplurile mele nocturne traversau zone politice belicoase. (Şi uneori chiar mă prefăceam nebun, strigând diverse non-sequitur când treceam prin puncte deosebit de periculoase, precum canalele prin care se ascundeau hoţii. Prădătorii îl ignorau sau râdeau de copilul în uniformă care debita prostii.)

Mă împrieteneam cu străinii şi am trecut de la copilul foarte timid şi ciudat la un ciudat extravertit. Cerşetorul, vânzătorul ambulant, muncitorul sărac – aceştia erau hoinari experimentaţi şi mi-au devenit instructori de noapte; cunoaşteau străzile şi îmi dădeau lecţii despre cum să le navighez şi să mă bucur de ele. Mă imaginam un Tom Sawyer jamaican, ba cutreierând străzile pentru a culege câte un mango de pe crengile de jos, la care ajungeam de pe trotuar, ba mergând la petrecerile de stradă cu sisteme de sunet care bubuiau, înarmate cu boxe suprapuse într-un zgârâie-nori de başi. Aceste străzi nu erau înspăimântătoare. Erau pline de aventură când nu erau liniştite. Acolo îmi uneam forţele cu o gaşcă de plimbăreţi voioşi care pierduseră autobuzul la mustaţă, ridicând din mers degetul la ia-mă nene, glumind în timp ce maşinile treceau pe lângă noi una câte una. Sau mă pierdeam în momente mittyesciene, imaginându-mi viitoruri alternative. Străzile aveau propria siguranţă: spre deosebire de acasă, aici puteam să fiu eu însumi fără frica de a fi rănit fizic. Plimbările au devenit atât de frecvente şi de familiare, încât drumul spre casă a devenit acasă.

Străzile aveau regulile lor, şi iubeam provocarea de a încerca să le stăpânesc. Am învăţat cum să fiu în gardă la pericolele din jur şi la plăcerile din apropiere şi mă mândream să recunosc detalii grăitoare pe care ceilalţi le ratau. Kingstonul era o hartă a activităţilor culturale, politice şi sociale complexe şi adesea bizare, şi m-am autodesemnat cartograful lui nocturn. Ştiam cum să navighez departe de ritmurile prădătorilor şi cum să mă grăbesc să intru în vorbă când cadenţa paşilor se anunţa prietenoasă. Aproape întotdeauna vedeam bărbaţi. O femeie singură în miezul nopţii era o privelişte la fel de rară ca Bigfoot; pietonajul sub clar de lună era prea periculos pentru ea. Uneori noaptea, cât coboram dealurile de deasupra Kingstonului, aveam impresia că oraşul era pe „pauză” sau într-un slow-motion extrem şi că în timp ce coboram străbăteam profundele diviziuni sociale jamaicane. Grăbeam pasul pe lângă vilele de pe dealuri, acum transformate într-un covor de puncte luminoase sub o perdea de stele, treceam pe lângă subdiviziunile clasei mijlocii ascunse în spatele pereţilor înalţi, încoronate cu sârmă ghimpată şi mergeam în zigzag prin cartierele de coşmelii de tablă şi lemn înghesuite unele într-altele şi aplecându-se ca un grup strâns împletit de dansatori de limbo. Pe măsură ce coboram, viaţa străzii devenea tot mai vibrantă, în afară de cazul în care nu devenea; câteva cartiere sărace aveau atât violenţa focurilor de armă, cât şi stranietatea străzilor pustii din Vestul Sălbatic cinematografic. Ştiam îndeajuns de bine să le evit chiar şi în mijlocul zilei.

Am început să mă car de-acasă după ce se întuneca pe la 10 ani. La 13 ani arareori ajungeam acasă înainte de miezul nopţii şi într-unele nopţi bântuiam până spre dimineaţă. Mama se plângea adesea: „Ce-ţi place atâta pe stradă? Te-ai născut în spital, nu pe stradă.”

* * * *

Am plecat din Jamaica în 1996 să merg la facultate în New Orleans, un oraş pe care mulţi îl numeau „cel mai nordic oraş din Caraibe”. Voiam să descopăr – la picior, desigur – ce avea din Caraibe şi ce avea din America. Conace impunătoare pe străzi mărginite de stejari, cu tramvaie hurducăind şi case viu colorate care făceau cartiere întregi să arate festiv; oameni în costume multicolore dansând în mijlocul străzii pe muzica fanfarelor funky; bucătăria – şi aromele – care combină tradiţii culinare din Africa, Europa, Asia şi sudul Americii; şi o juxtapunere de lumi vechi şi noi, ciudate şi familiare: Cine n-ar vrea să exploreze asta? În prima mea zi în oraş, m-am plimbat câteva ore să iau pulsul locului şi să cumpăr recuzita pentru a-mi transforma camera dintr-un buncăr într-un spaţiu primitor. Atunci când câţiva membri din staff-ul universităţii au aflat cu ce m-am ocupat, m-au avertizat să-mi restrâng plimbările la locuri recomandate ca sigure pentru turişti şi pentru părinţii bobocilor. S-au grăbit să-mi arate statistici despre rata criminalităţii în New Orleans. Dar rata criminalităţii din Kingston umilea aceste cifre şi am hotărât să ignor aceste precauţii bineintenţionate. Un oraş aştepta să fie descoperit şi nu aveam să las asemenea inconveniente să-mi stea în cale. Aceşti delincvenţi americani sunt nimic pe lângă cei din Kingston, m-am gândit. Nu sunt o ameninţare reală pentru mine.

Ceea ce nu-mi spusese nimeni era că eu eram cel care avea să fie considerat o ameninţare.

În câteva zile am observat că mulţi oameni de pe stradă păreau să se teamă de mine: unii îmi aruncau priviri circumspecte când se apropiau şi apoi traversau strada, alţii, în faţa mea, se uitau peste umăr, îmi înregistrau prezenţa şi grăbeau pasul; femeile albe mai în vârstă îşi fereau genţile; tineri albi mă salutau anxioşi, de parcă ar fi schimbat un salut pentru propria siguranţă: „Ce faci, frate”. O dată, la mai puţin de o lună de la sosire, am încercat să ajut un bărbat al cărui scaun cu rotile era blocat în mijlocul unei treceri de pietoni; m-a ameninţat că mă împuşcă în cap, apoi i-a cerut ajutorul unui pieton alb.

Nu eram pregătit pentru nimic din toate astea. Veneam dintr-o ţară majoritar neagră, în care nimeni nu se temea de mine din cauza culorii pielii. Acum nu eram sigur cine se temea de mine. Eram nepregătit în mod special pentru poliţişti. Mă opreau şi mă bruscau cu regularitate, punându-mi întrebări care plecau de la premiza că sunt vinovat. Nu avusesem niciodată ceea ce prietenii mei afro-americani numesc „discuţia”: părinţii nu-mi spuseseră cum să mă port când sunt oprit de poliţie, cum să fiu cât mai politicos şi cooperant cu putinţă, orice mi-ar fi spus sau mi-ar fi făcut. Aşa că a trebuit să-mi însăilez propriul plan de bătaie. Să-mi exagerez accentul jamaican. Să menţionez rapid facultatea. Să scot „din greşeală” legitimaţia de student când mi se cerea un act de identitate.

Tacticile mele de supravieţuire începeau cu mult înainte de a părăsi camera. Ieşeam de la duş cu poliţia în minte, compunându-mi o ţinută rezistentă-la-poliţie. Cămaşă Oxford deschisă la culoare. Pulovere cu anchior. Pantaloni kaki. Ghete Chukka. Hanorac sau tricou cu emblema universităţii. Când mă plimbam, identitatea îmi era pusă la îndoială frecvent, dar am găsit metode de a mi-o exprima. (Mă îmbrăcam în stil Ivy League, dar mai târziu îmi afişam pedigreeul jamaican purtând ghete Clarks nisipii, încălţămintea preferată în cultura de stradă jamaicană.) Totuşi alegerea vestimentară tipic americană, blugi şi tricou alb, pe care mulţi poliţişti o văd ca uniforma derbedeilor negri, era de neatins pentru mine – cel puţin dacă voiam să am libertatea de mişcare pe care mi-o doream.

În acest oraş al străzilor exuberante, mersul pe jos a devenit o negociere complexă şi adesea opresivă. Dacă vedeam o femeie albă venind spre mine noaptea, traversam pentru a o asigura că e în siguranţă. Dacă îmi uitam ceva acasă, nu mă întorceam imediat dacă era cineva în spatele meu, pentru că am descoperit că o întoarcere bruscă poate stârni panică. (Aveam o regulă cardinală: menţine un perimetru amplu faţă de cei care te-ar putea considera un pericol. Altfel, eu eram în pericol.) New Orleans devenise brusc mai periculos ca Jamaica. Trotuarul era un teren minat şi fiecare ezitare şi compensare autocenzurată îmi diminua demnitatea. În ciuda eforturilor mele, nu am simţit niciodată străzile confortabil de sigure. Chiar şi un simplu salut era suspect.

Într-o noapte, întorcându-mă în locul pe care, la opt ani de la sosirea mea, mă gândeam că mi-am câştigat dreptul să-l numesc acasă, i-am făcut cu mâna unui poliţist care patrula. Peste câteva momente, eram în cătuşe cu faţa lipită de capotă. Când l-am întrebat mai târziu – timid, desigur, oricare alt mod ar fi implicat vânătăi – de ce mă reţinuse, mi-a spus că salutul îi trezise suspiciuni. „Nimeni nu face cu mâna poliţiei”, mi-a explicat. Când le-am relatat răspunsul prietenilor, comportamentul meu li s-a părut absurd, nu al lui. „De ce ai face ceva atât de stupid?”, a zis unul dintre ei. „Ştii bine că nu faci pe simpaticul cu poliţia.”

 

* * * *

La câteva zile după ce am plecat într-o vizită în Kingston, Uraganul Katrina a lovit şi a nimicit New Orleansul. Nu plecasem din cauza furtunii, ci pentru că bunica mea adoptivă, Pearl, era pe moarte. Nu mai cutreierasem acele străzi de opt ani, de la ultima mea vizită, şi m-am întors la ele acum cu precădere noaptea, cel mai bun moment pentru a mă gândi, a mă ruga, a plânge. Am mers pe jos ca să mă simt mai puţin alienat – de mine însumi, luptându-mă cu durerea de a-mi vedea bunica în stadiul terminal; de casa din New Orleans, sub apă şi aparent abandonată; de ţara mea, care acum tocmai prin prisma familiarităţii din copilărie îmi părea străină. Am fost surprins de cât de familiare mi-au părut acele străzi. Aici era colţul în care mă întâmpina aroma puiului jerk, alături de mesajul cald de pace-şi-dragoste din Greetings de la Half Pint, care răsuna dintr-o boxă mică, dar puternică pe o rază de aproape un kilometru. Era ca şi cum aş fi intrat cu totul în 1986, până la coloana sonoră. Şi iată zidul magazinului de cartier, decorat în culorile rastafariene roşu, auriu şi verde, şi imagini ale eroilor locali şi internaţionali ca Bob Marley, Marcus Garvey şi Haile Selassie. Am recunoscut gaşca de băieţi care sprijineau zidul şi se tachinau; feţe diferite, poveşti asemănătoare. Am fost uluit de cât de sigure mi s-au părut străzile, din nou un trup negru printre multe altele, fără nevoia de a anticipa numeroasele feluri prin care prezenţa mea ar putea provoca frică şi de a oferi un limbaj corporal prietenos. Maşinile de poliţie care treceau erau din nou doar maşini de poliţie care treceau. Poliţiştii jamaicani pot fi destul de brutali, dar nu le săream în ochi ca celor americani. În Jamaica puteam fi invizibil într-un fel în care nu puteam fi invizibil în Statele Unite.

Mersul pe jos îmi redăduse o mulţime de posibilităţi. Şi de ce să mergi pe jos, dacă nu pentru a crea noi posibilităţi? Urmând coincidenţa, am adăugat noi rute pe harta mentală pe care o creasem în plimbările constante prin acel oraş din copilărie, până în adolescenţă, am detectat variaţii din vechile cărări.

Coincidenţa, mi-a spus o dată un mentor, este o modalitate seculară de a vorbi despre graţia divină; este o favoare necâştigată. Privit teologic, atunci, mersul pe jos este un act de credinţă.

Mersul este până la urmă o cădere întreruptă. Vedem, ascultăm, vorbim şi sperăm că fiecare pas pe care-l facem nu va fi ultimul, ci că ne va conduce la o înţelegere mai profundă a sinelui şi a lumii.

În Jamaica m-am simţit din nou ca şi cum singura identitate care contează este a mea, nu cea restrânsă pe care ceilalţi au construit-o pentru mine. Am păşit într-un sine mai bun. Am spus, ca şi Kierkegaard, “Am păşit singur înăuntrul celor mai bune gânduri ale mele.”

 

* * * *

După o lună, când am încercat să mă întorc din Jamaica în New Orleans, nu erau zboruri. M-am gândit să zbor în Texas, astfel încât să mă pot întoarce în cartierul meu de îndată ce putea fi din nou locuit, dar mătuşa mea adoptivă Maxine, care ura ideea de a mă întoarce într-o zonă lovită de uragan înainte de sfârşitul sezonului uraganelor, m-a convins să vin să stau în New York. (Ca să-şi susţină cazul, mi-a trimis un articuol despre texanii care-şi cumpărau arme pentru că le era frică de fluxul de negri din New Orleans.)

N-am fost greu de convins: voiam să fiu într-un loc în care pot să merg pe jos şi, mai important, să continuu să mă bucur de alinarea plimbărilor nocturne. Şi eram nerăbdător să calc pe urmele eseiştilor, poeţilor, romancierilor care au cutreierat acest oraş minunat înaintea mea: Walt Whitman, Herman Melville, Alfred Kazin, Elizabeth Hardwick. Mai vizitasem oraşul înainte, dar fiecare călătorie mi se păruse un tur într-o maşină de curse. Am îmbrăţişat ocazia de a mă plimba. Voiam să merg alături de fantoma lui Whitman şi “să cobor pe trotuar, să mă las absorbit de mulţime şi să privesc alături de ei.” Aşa că am plecat din Kingston, cu populara urare jamaicană răsunându-mi în minte: “Mergi cu bine!” Călătorie fără peripeţii, cu alte cuvinte, şi spor la toate.

* * * *

Am ajuns în New York, gata să mă pierd în “mulţimile din Manhattan, cu ariile lor turbulente” ale lui Whitman. M-am minunat de ceea ce Jane Jacobs numea “baletul de pe trotuarele bunului oraş” din vechiul ei cartier, West Village. Am trecut pe lângă zgârâie-norii din centru, care-şi eliberau energia precum oamenii însufleţiţi de pe străzi, şi am urcat spre Upper West Side, cu clădirile sale de apartamente Beaux Arts, rezidenţii stilaţi şi străzile zumzăind. Continuând prin Washington heights, trotuarele gemeau de un amestec exuberant de evrei şi dominicano-americani de toate vârstele, am petrecut de înverzitul Inwood, cu parcurile care se ridică pentru a dezvălui frumoasele privelişti asupra râului Hudson, până acasă în Kingsbridge, Bronx, cu şirurile de bungalouri şi blocuri din cărămidă, aproape de trotuarele fremăt-nd ale Broadway-ului şi întinderea liniştită a parcului Van Cortlandt. Oraşul era locul meu de joacă.

Am explorat oraşul cu prieteni şi apoi cu o femeie cu care începusem să mă întâlnesc. S-a plimbat cu mine la nesfârşit, absorbind nenumăratele plăceri ale New Yorkului. Cafenele deschise până în zori, parcuri verzi cu nesfârşite ascunzişuri, mâncare şi muzică din întreaga lume, cartiere excentrice cu locuitori şi mai excentrici. Impresiile mele despre oraş s-au conturat în plimbările cu ea.

Ca şi relaţia, acele prime luni de explorare urbană, au fost romantism pur. Oraşul era seducător, palpitant, vibrant. Dar nu a trecut mult până când realitatea să-mi amintească că nu sunt invulnerabil, mai ales când merg singur.

Într-o noapte în East Village, mă grăbeam spre cină când un bărbat alb care mergea în faţa mea s-a întors şi m-a lovit în piept cu o asemenea forţă încât m-am gândit că mi s-au împletit coastele în jurul coloanei vertebrale. Am presupus că e beat sau că m-a confundat cu un vechi inamic, dar am aflat destul de repede că pur şi simplu presupusese că sunt un delincvent din cauza rasei. Când am descoperit că nu eram ce-şi imaginase, mi-a spus că atacul a fost din vina mea pentru că alergasem în spatele lui. Am înlăturat acest incident ca pe o aberaţie, însă neîncrederea reciprocă dintre mine şi poliţie era imposibil de ignorat. Părea elementară. Când apăreau la metrou, pe peron, îi observam. (Şi îi vedeam pe toţi ceilalţi negri înregistrându-le de asemenea prezenţa, în timp ce toţi ceilalţi nici nu-i observau.) Mă priveau insistent. Deveneam agitat şi îi priveam la rândul meu. Mă analizau în detaliu. Devenam neliniştit. Îi analizam şi eu, îngrijorat că arăt suspect. Suspiciunile lor se amplificau. Continuam dialogul tacit, neliniştit, până sosea metroul şi în final ne despărţeam.

M-am reîntors la vechile reguli stabilite în New Orleans, cu sfinţenie. Fără alergat, mai ales noaptea; fără mişcări bruşte; fără glugă; fără obiecte în mână – mai ales obiecte strălucitoare; fără să-mi aştept prietenii la colţ de stradă, ca să nu fiu luat drept dealer de droguri; fără să vorbesc la telefonul mobil lângă vreun colţ (din acelaşi motiv). Pe măsură ce confortul s-a instalat, am început inevitabil să încalc o parte dintre aceste reguli, până când o întâlnire nocturnă m-a retrimis galopant la ele, învăţând că orice altceva în afară de vigilenţă era nesăbuit.

După o cină italiană copioasă şi un pahar cu prietenii, alergam către staţia de metrou de la Columbus Circle – întârziam la întâlnirea cu alţi prieteni la un concert în centru. Am auzit pe cineva strigând şi când mi-am ridicat privirea am văzut un poliţist propiindu-se cu arma îndreptată spre mine. “Cu faţa la maşină!” Într-o secundă, şase poliţişti mă înconjuraseră, imobilizându-mă lângă maşină şi punându-mi strâns cătuşele. “De ce fugeai?” “Unde te duceai?” “De unde vii?” “Te-am întrebat de ce fugeai?” Din moment ce nu le puteam răspunde tuturor o dată, am hotărât să-I răspund prima oară celui care părea cel mai aproape de a mă lovi. Eram încolţit şi încercam să mă concentrez doar pe unul dintre ei, fără să-i irit pe ceilalţi.

N-a funcţionat. Când i-am răspuns primului, ceilalţi s-au frustrat că nu le răspundeam suficient de repede şi lătrau la mine. Unul dintre ei, scormonind prin buzunarele mele deja golite, a întrebat dacă am vreo armă. Întrebarea era mai mult o acuzaţie. Un altul mă tot întreba de unde vin, de parcă a 15-a oară m-aş fi hotărât brusc să le spun adevărul pe care şi l-au imaginat. Deşi tot spuneam – calm, desigur, ceea ce însemna să încerc să controlez un ton care ignora inima galopantă şi urletele din faţa mea – că tocmai ce mă despărţisem de prietenii mei două străzi mai încolo, şi că ei erau încă acolo şi ar fi putut confirma, că mă duceam să mă văd cu alţi prieteni ale căror mesaje de pe telefon puteau dovedi asta, da, domnule, da, domnule poliţist, desigur, domnule poliţist, n-avea nicio relevanţă.

Pentru un negru, să-ţi revendici demnitatea în faţa poliţiei însemna să rişti un atac. De fapt, demnitatea negrilor însemna mai puţin pentru ei, motiv pentru care m-am simţit mereu mai în siguranţă să fiu oprit în faţa unor martori albi decât în faţa unora negri. Poliţiştii aveau mai puţin respect pentru mărturia sau solicitarea negrilor, pe când îngrijorarea martorilor albi de obicei îi atingea. Un martor negru punând o întrebare sau obiectând politicos poate deveni uşor la rândul său un deţinut. Consideraţia faţă de poliţie era condiţia sine qua non pentru o interacţiune sigură.

Poliţiştii mi-au ignorat explicaţiile şi sugestiile şi au continuat să mârâie la mine. Toţi, cu excepţia unuia: căpitanul. Mi-a pus mâna pe spate şi a spus către nimeni în special: “Dacă ar fi fugit de multă vreme, ar fi fost transpirat.” Apoi le-a ordonat să-mi dea jos cătuşele. Mi-a spus că un bărbat negru înjunghiase pe cineva la două-trei străzi distanţă şi că îl căutau. Am subliniat că nu aveam sânge pe mine şi că le spusesem colegilor săi unde fusesem şi cum puteau verifica alibiul – fără să fiu conştient că era un alibi, din moment ce nimeni nu-mi spusese de ce sunt reţinut şi desigur nu îndrăznisem să întreb. Din câte am văzut, orice nu este pasivitate, poate fi interpretat ca agresivitate.

Căpitanul a spus că pot pleca. Niciunul dintre poliţiştii care mă reţinuseră nu a considerat că ar fi nevoie de scuze. La fel ca tipul care mă lovise în East Village, păreau să creadă că este vina mea pentru că fugeam.

Umilit, am încercat să nu-i privesc în ochi pe curioşii de pe trotuar şi nu mi-a venit să trec pe lângă ei ca să-mi văd de drum. Căpitanul, poate observându-mi ruşinea, s-a oferit să mă ducă cu maşina la staţia de metrou. Când m-am dat jos şi i-am mulţumit pentru ajutor, mi-a spus: “Ţi-am dat drumul pentru că ai fost politicos. Dacă făceai pe nebunul, lucrurile ar fi stat altfel.” Am dat din cap fără să spun nimic.

* * * *

Mi-am dat seama că ceea ce-mi plăcea cel mai puţin la mersul pe jos prin New York nu era doar că trebuia să învăţ noi reguli de navigaţie şi socializare – fiecare oraş le are pe ale lui -, ci arbitrarietatea circumstanţelor care le cereau, o arbitrarietate care mă făcea să mă simt din nou ca un copil, care mă infantiliza. Când învăţăm să mergem, lumea din jur ameninţă să se prăbuşească asupra noastră. Fiecare pas este riscant. Ne antrenăm să mergem fără să ne prăbuşim, fiind atenţi la mişcările noastre şi extrem de atenţi la lumea din jur. Ca adulţi, mergem fără să ne gândim de fapt. Dar ca adult negru sunt adesea readus la acel moment din copilărie când abia învăţam să merg. Sunt din nou în alertă, vigilent.

În unele zile, când sunt sătul să fiu considerat un factor de risc la prima vedere, glumesc că ultima oară când un poliţist s-a bucurat să vadă un negru mergând a fost atunci când negrul era bebeluş şi făcea primii paşi. În multe dintre plimbările mele, îmi rog prietenii albi să mă însoţească doar pentru a evita să fiu tratat ca o ameninţare. Plimbările din New York, adică; în New Orleans, compania unei femei albepoate atrage şi mai multă ostilitate. (Şi sunt conştient de faptul că prietenele mele sunt cele care-mi înţeleg cel mai bine chinul; şi-au dezvoltat propria vigilenţă, într-un mediu în care sunt tratate constant ca ţinte ale atenţiei sexuale.) Mare aprte din plimbările mele sunt aşa cum le-a descris o dată prietena mea Rebecca: o pantomimă asumată pentru a evita cartografia criminalităţii.

* * * *

Mergând ca negru restricţionează experienţa mersului, face inaccesibilă clasica experienţă romantică a mersului solitar. Mă obligă să fiu într-o constantă relaţie cu ceilalţi, incapabil să mă alătur flaneurilor newyorkezi despre care am citit şi cărora speram să mă alătur. În loc să rătăcesc pe urmele lui Whitman, Melville, Kazin şi Vivian Gornick, deseori am simţit că merg pe vârfuri pe urmele lui Baldwin – acel baldwin care a scris, de mult, în anii ’60: “Într-adevăr, arareori putem găsi un cetăţean din Harlem, de la cel mai circumspect membru al parohiei, la cel mai confuz adolescent, care să nu aibă de spus o poveste lungă despre incompetenţa, nedreptatea sau brutalitatea poliţiei. Eu însumi am fost martor şi le-am îndurat de mai multe ori.”

Mergând ca negru m-a făcut să mă simt în egală măsură mai desprins de oraş, conştient fiind că sunt perceput ca suspect, şi mai conectat la oraş prin atenţia profundă cerută de vigilenţă. M-a făcut să merg mai ţintit prin oraş, devenind parte din fluxul său, mai degrabă decât să observ, să stau departe.

* * * *

Dar înseamnă şi că încă mai încerc să ajung într-un oraş care nu este chiar al meu. Una dintre definiţiile pentru acasă este că e acolo unde putem fi noi înşine. Şi când suntem mai noi înşine decât atunci când mergem, acea stare naturală în care repetăm una dintre primele acţiuni pe care le învăţăm? Mersul – actul simplu, monoton de a pune un picior în faţa celuilalt, pentru a preveni căderea – se dovedeşte a nu fi atât de simplu când eşti negru. Să merg singur a fost oricum, dar nu monoton pentru mine; monotonia e un lux.

Un picior porneşte, altul se opreşte, şi dorinţele noastre îi dau momentum din repaos în repaos. Tânjim să privim, să gândim, să vorbim, să evadăm. Dar mai mult decât orice tânjim să fim liberi. Ne dorim libertatea şi plăcerea de a merge fără frică – fără frica altora – oriunde ne dorim. Am trăit în New York aproape 10 ani şi am continuat să merg pe străzile sale fascinante. Şi nu am încetat să tânjesc să găsesc mângâierea pe care am găsit-o când eram copil pe străzile din Kingston. La fel cum să ajung să cunosc străzile New Yorkului l-a făcut pentru mine să fie mai aproape de acasă, oraşul nu mi se deschide chiar prin acele străzi. Le cutreier, când invizibil, când prea proeminent. Aşa că merg prins între amintire şi uitare, între amintire şi iertare.

Pe Garnette Cadogan îl regăsiți în Freeman's: cele mai bune texte noi despre familie, cu eseul Un nume de familie

Traducere de Anca Dumitrescu și Elena Marcu

Articol publicat în original pe lithub.com