„Livada de peri”, de Nana Ekvtimishvili

Într-o suburbie a orașului Tbilisi, unde străzile nu au nume și cartierul este împărțit în microcartiere, există, totuși, o stradă care are nume: Strada Kerci. Aici nu veți găsi obiective turistice, clădiri istorice, monumente sau fântâni arteziene. Blocuri sovietice străjuiesc drumul pe ambele părți, iar ici-colo zărești clădiri precum Colegiul tehnic de industrii ușoare, grădinița, școala generală numărul cutare, Direcția de administrare a fondului locativ, alimentara, chioșcurile și, la capătul străzii, „Școala-internat pentru copii cu deficiențe mintale”, sau, așa cum o numesc localnicii, „Școala retardaților”.
      Nimeni nu mai știe cine s-a gândit atunci, în 1974, în Georgia sovietică, să numească această stradă după un oraș din Peninsula Crimeea, orașul în care, într-o zi de octombrie, în 1942, când briza învolbura marea încălzită peste vară, armata nazistă a capturat și a ucis 160.000 de oameni.
      Dar acum nu se mai vede nicio navă, nu se mai simte nicio briză a Mării Negre. E primăvară târzie, soarele strălucește puternic, arșița scoate aburi din asfalt și, în apropiere, doi arțari subțiri se topesc în soare. Din când în când, mai trece câte o mașină și, dacă vreunul dintre câinii care lenevesc pe marginea drumului se sinchisește, o urmează lătrând până la intersecția cu magazine, se oprește și, privind-o cu dezamăgire cum se îndepărtează, se întoarce la frații săi învăluiți în praf.
      Spre deosebire de Kerciul autentic, Strada Kerci nu are eroi. În timp ce armata nazistă distrugea populația evreiască și neevreiască, la Kerci, sub asediu, luptau neîncetat 10.000 de soldați sovietici, care, în cele din urmă, au fost învinși. Poate din cauza asta, după sfârșitul războiului, guvernul sovietic n-a acordat orașului Kerci titlul de oraș-martir. Ceea ce a însemnat că orașul n-avea să mai primească ajutor din fondurile statului și trebuia să se reconstruiască prin propriile forțe. Abia peste 31 de ani, în 1973, Kerci a fost declarat oraș-martir și, în scurt timp, această stradă din Tbilisi și-a primit numele. Șoseaua Tianeti a devenit Strada Kerci, probabil pentru că Tianeti nu figura încă printre faptele eroice sovietice.
      Supraviețuitorii așa-numitului război „patriotic”, care locuiau pe Strada Kerci și prin împrejurimi, au părăsit această lume rând pe rând. În weekend, vârstnicii veterani își purtau medaliile pe revere, cu pieptul înainte, demni, mergând cu pas agale în lumina soarelui. Mulți dintre ei aveau fotografii cu Stalin pe pereții din sufragerie și se mândreau cu victoria lor. Însă au plecat dintre cei vii cu disperare. Le-au predat patria haotică copiilor și nepoților, care încă locuiesc în clădirile proiectate la Praga și la Moscova, în apartamente cu tavane joase de tip Hrușciovka și care se deplasează doar între casă, grădiniță, școală, muncă și alimentară. După prăbușirea Uniunii Sovietice, acest traseu a fost întrerupt: unii au ales să rămână acasă, alții au preferat să stea în curte și pe stradă, unii s-au adunat la proteste și greve generale, alții au dat jos fotografiile cu Stalin, iar alții au pornit pe ultimul drum.

În această zi însorită de la sfârșitul primăverii, pe Strada Kerci, în baia veche a „Școlii retardaților”, Lela stă sub un jet de apă fierbinte, cu umerii ușor ridicați și se gândește:
      Trebuie să-l omor pe Vano...