Mama râde

Chantal Akerman s-a născut la Bruxelles într-o familie de polonezi supraviețuitori ai Holocaustului. Akerman a început să studieze regie de film la Bruxelles, dar, considerând prea didactică abordarea academică, a renunțat după un semestru. A locuit la Paris și la Ierusalim, înainte de a se muta la New York, în 1971, unde a lucrat ca recepționeră, chelneriță, model și casieră la un cinematograf de filme pentru adulți, pentru a finanța filmele Hôtel Monterey și La Chambre. S-a întors în Belgia în 1973 și a realizat filmul Je, tu, il, elle, pe care criticul B. Ruby Rich l-a descris ca fiind „piatra de la Rosetta cinematografică a sexualității feminine”. Filmul Jeanne Dielman, 23 quai du Commerce, 1080 Bruxelles, care a avut premiera la Cannes în 1975, a atras atenția la nivel internațional când Akerman avea 25 de ani. De-a lungul întregii cariere, a respins formele cinematografice convenționale, abordând subiecte și genuri diverse, printre cele mai cunoscute filme ale sale numărându-se: News from Home (1977), Letters Home (1986), D’Est (1993), A l’est avec Sonia Wieder-Atherton (2009).
Ultimul ei film, No Home Movie, complementar volumului de memorii Mama râde, conține conversații lungi între Akerman și mama sa, despre boala acesteia și experiențele ei din timpul războiului. Pe 5 octombrie 2015, la un an după moartea mamei sale, Chantal Akerman s-a sinucis.

„[Mama râde] este la fel de atent concepută ca oricare dintre filmele lui Akerman. [...] Reapar episoade din trecut, regăsim schimbări neașteptate de perspectivă și ecouri ale vocii lui Gertrude Stein, cu toată simplitatea, repetițiile și punctuația precară ale acesteia.”
The Guardian

„Faptul că Mama râde este atât de bine scrisă nu e surprinzător, având în vedere că multe dintre filmele lui Akerman sunt construite ca niște proze scurte sau romane pe care nu le-a publicat niciodată. Ceea ce e surprinzător, însă, este cât de vulnerabilă e această carte, nu o vulnerabilitate comodificată, una examinată din toate unghiurile posibile pentru a avea certitudinea că autoarea rămâne interesantă, în ciuda faptului că-și expune cele mai neplăcute trăsături, ci una înspăimântător de necenzurată.”
The White Review

Scrie – despre iubire, despre bătrânețe, despre mama ei – complet lipsit de sentimentalisme, de romanțări, de dulcegării, fără rușine, fără rezerve, dar cu toată atenția unei regizoare, cu toată atenția unei fiice.